Imi simt ochii obositi, incetosati si sting luminile sa privesc intunericul, sa-l sorb, sa-i adulmec parfumul. Soarele a apus de ceva vreme, iar geamurile adauga aceeasi opacitate goala incaperii intretaiata de cateva firave suvite de lumina argintie a lunii.
Pe fibra mintii incep sa se deruleze filme sterse, fraze neterminate, sentimente si trairi ca intr-un creuzet al viselor stranii. Dar sunt inca treaza si-mi directionez gandurile in interiorul fiintei mele, imi caut constiinta, eul interior, sa-l asez cu capul pe perna rece din dreapta mea si sa-i privesc conturul.
Se apropie incet de patul meu si disting, in stralucirile razelor de luna, o faptura usoara si fragila. Inchid ochii sa nu pierd viziunea ce emana caldura si siguranta. Fara sa-mi adreseze vorbe ne intelegem si, ca o fiinta aievea, imi transmite prin eter imbarbatare si curaj. Imi da putere si siguranta, imi aduce surasul pe buzele cazute in deznadejde. Incerc sa-i disting cu ochii mintii profilul tulbure si diafan si-i numar respiratiile usoare ca sa-l pastrez langa mine.
Raman impietrita in aceeasi pozitie incomoda.
Usor, cu capul lasat pe brat, ma las prada toropelii, imi simt sufletul impacat si obosit. Fiinta diafana, ce pret de cateva minute mi-a redat increderea, s-a topit in goliciunea intunericului, lasand in urma caldura. M-am culcat infasurata in patura ca un copil in bratele bunicii, sorbind acelasi parfum de femeie.
Trairi... fantomele mintii hotarasc sa-mi creeze Eul din neant.
Motanul
