Inainte de calatorie, spre sfarsitul anului 2003, devenisem cumva un om al rutinei, incepusem sa simt ca nu ma mai entuziasmeaza nimic. Simteam cum incep sa mor pe dinauntru, eu, care obisnuiam sa fac toate lucrurile cu entuziasm. In general nu ma complac in situatii de genul asta, ci incerc sa gasesc solutii pentru a trai cu bucurie.
De data aceasta s-a intamplat ceva deosebit: o prietena mi-a adus o carte scrisa de Shirley MacLaine care povestea despre Camino. Am fost foarte incantata: si de subiectul cartii in sine, dar mai ales de ideea ca undeva prin lume exista drumul asta. In momentul acela mi-am zis ca trebuie sa ajung acolo, chiar daca nu-mi era clar cum voi face asta. Insa in clipa in care am inteles acest lucru, am inceput sa traiesc totul, din nou, cu entuziasm. Gandul ca voi putea petrece o luna intreaga fara nicio grija, in afara celei de a ma trezi dimineata si a pleca la drum pentru a descoperi locuri si oameni noi, imi dadea un sentiment puternic de libertate.
El Camino este un traseu parcurs anual de mii de pelerini. Ce a reprezentat in plan simbolic acest drum pentru tine?
Am vazut in spatele drumului promisiunea de a petrece o luna intreaga in afara grijilor si responsabilitatilor obisnuite, pentru a ma descoperi asa cum sunt cand nimic nu-mi limiteaza optiunile.
Esti o persoana religioasa? Experienta ta a avut si o latura religioasa?
Ma preocupa problemele de spiritualitate in sensul larg, ceea ce inseamna omul si viata sa launtrica, insa calatoria mea nu a avut un mobil religios cat mai mult unul de introspectie.
A fost o decizie spontana sau ai analizat bine inainte de a porni la drum?
Ideea drumului a aparut pe la inceputul anului 2004, iar plecarea a fost abia la sfarsitul lui iunie. Au fost la mijloc peste patru luni in care as fi putut renunta, cu atat mai mult cu cat pregatirea mea fizica nu parea sa ma incurajeze. Eram genul sedentar, obisnuita cu un anumit tip de confort. In plus, am si ceva probleme cu coloana, iar asta presupunea sa nu car un bagaj foarte greu, ori calatoria asta nu se face decat cu rucsacul in spate: asta e tot ce ai asupra ta o luna de zile. Niciun obstacol insa nu mi s-a parut suficient de relevant incat sa ma faca sa revin asupra deciziei. Mi-am luat toate masurile pe care puteam sa le iau, m-am asigurat ca-mi iau numai lucruri cu adevarat necesare la mine si care sa nu cantareasca foarte mult.
A fost un moment in care te-ai gandit sa renunti?
Initial trebuia sa plec cu o prietena. Ne-am documentat impreuna, am facut planuri impreuna. Si cu vreo saptamana inainte mi-a spus ca nu mai poate sa mearga. In conditiile in care urma sa fac drumul pe cont propriu, m-am gandit daca nu ar fi mai bine sa renunt, insa nu am facut-o.
Poti sa ne descrii cateva din experientele-cheie pe care le-ai trait atat fizic cat si emotional pe parcursul drumului?
Au fost foarte multe provocari fizice, dar si multe momente pe care mi le amintesc si acum cu aceeasi bucurie si cu multumirea ca am avut sansa de a le trai. Un lucru foarte interesant care mi s-a intamplat inca de la inceput a fost ca, odata ajunsa acolo, toate planurile cu care plecasem in minte au disparut ca prin farmec si a ramas numai clipa prezenta. M-am detasat de toate problemele de acasa, pe care am inceput sa le vad mai mult ca pe niste blocaje: ne cramponam de niste evenimente din viata noastra si pierdem foarte mult timp analizandu-le si intrebandu-ne "ce ar fi fost daca?"si ajungem sa nu fim niciodata multumiti de ceea ce suntem.
Pe parcursul drumului a existat vreun moment in care sa te gandesti serios sa renunti? Ai intampinat probleme suficient de grave incat sa te faca sa te intorci din drum?
Nu, din contra, cred ca, fara sa vreau, am realizat un record al timpului parcurs pe Camino: contrar calculelor mele de la inceput, am ajuns la destinatie mult mai repede. Cred ca unul dintre motive a fost teama de a nu reusi, care m-a fugarit tot timpul din urma. Ma temeam ca nu am conditia fizica necesara pentru a parcurge intreaga distanta, mai ales ca drumul era uneori destul de dificil. Acum, daca as mai face inca o data acest traseu, mi-as dori sa-l parcurg mai domol.
Ai mai cochetat cu scrisul sau ineditul acestei experiente te-a facut sa scrii o carte?
Mi-a placut dintotdeauna sa scriu. Am mai scris, insa exclusiv pentru mine: ganduri, randuri razlete. Mi-am dorit sa scriu o carte, insa niciodata nu am gasit o idee despre care sa cred ca merita sa fie dezvoltata intr-un roman. Nici cand am plecat la drum nu m-am gandit serios ca voi scrie despre asta. Dar cand m-am intors toti prietenii asteptau amanunte, povesti despre situatii inedite si, oricat am incercat sa povestesc, nu am reusit sa transmit ceea ce insemnase cu adevarat pentru mine intreaga experienta, simteam ca se pierde foarte mult. Aproape sufeream la gandul asta. Ma intrebam cum sa povestesc astfel incat sa nu scap din vedere esenta, ceea ce am simtit eu si de ce a fost atat de important pentru mine. Asa am ajuns la concluzia ca merita sa pun totul laolalta intr-un roman.
Cu ce sentiment te-ai intors in tara? Ai regretat ca a trebuit sa te reintegrezi in viata "normala" de aici?
Nu a fost absolut deloc greu. Dupa ce m-am intors am mai lucrat inca patru ani la o alta companie, incercand sa ma folosesc atat in viata profesionala cat si in cea personala de ceea ce invatasem pe acest drum. Pe parcursul calatoriei, chiar si inainte de calatorie, cochetasem cu ideea de a-mi deschide o afacere, in care sa-mi fiu propriul stapan, care sa-mi asigure independenta financiara si care sa-mi ofere posibilitatea de a imbina utilul cu placutul. Pot spune ca dupa ce m-am intors am devenit mult mai activa si la scurt timp am putut sa-mi indeplinesc visul.
Elizabeth Gilbert a trecut printr-o experienta asemanatoare cu a ta iar la intoarcerea in Statele Unite, dupa un an, a scris o carte care a devenit ulterior best-seller. In ce masura te regasesti in povestea din "Mananca, roaga-te, iubeste"?
Am terminat de scris aceasta carte cu trei ani in urma, deci nu pot spune ca m-am inspirat din povestea lui Liz Gilbert. Am citit cartea si mi-a placut foarte mult. In ceea ce priveste asemanarile, cred ca demersurile ei au fost mult mai organizate, cel putin pe partea religioasa. In mare masura ma regasesc in povestea ei, desi in viata mea nu survenise niciun moment vizibil de cotitura care sa ma determine sa pornesc la drum. Spun "vizibil" gandindu-ma ca problemele cu care ma confrunatam eu erau la fel de concrete, insa doar la nivel interior, fara sa traversez o drama personala asa cum i s-a intamplat ei.
Crezi ca este vorba de o criza a femeii moderne, care la un momentdat ajunge sa-si reanalizeze viata? Crezi ca mai exista astfel de femei, dispuse sa porneasca in cautarea spiritualitatii pierdute ?
Nu cred ca este vorba de o problema a femeii, ci a oamenilor in general. Nu stiu daca a oamenilor moderni sau a celor din toate timpurile, insa cred ca ceea ce m-a manat pe mine pe drumul asta este constiinta omului ca nu este doar un robot. Asta il determina sa incerece sa afle mai multe despre sine.
Crezi ca daca te-ai fi confruntat cu exact aceeasi dilema spirituala mult mai tarziu, peste 10-15, ai mai fi fost dispusa sa-ti asumi riscurile acestui drum?
Eu cred ca da - cel putin asa cred acum. Am vazut oameni de diferite varste pe Camino, iar majoritatea femeilor aveau peste 40 de ani. Iar statisticile arata ca 40% dintre cei care parcurg drumul sunt femei. Din 2006, de cand exista statisticile, peste 100 000 de pelerini ajung anual la destinatie si numarul lor este in crestere.
Evident, nu e nevoie sa bati drumul asta ca sa te regasesti - fiecare are calea lui proprie. Important este sa o descopere si sa o urmeze. Daca nu ai "chemarea" de a face acest drum, s-ar putea sa ajungi pana acolo si sa incepi sa bati in retragere in fata dificultatilor, fara sa te alegi cu ceva folositor.
Sa facem un exercitiu de imaginatie: daca prin abusrd ti-ar disparea manuscrisul si cartile, cum ai rescrie, pe scurt, intr-o propozitie, esenta cartii?
Cel mai bun rezumat nu l-am facut eu, ci o prietena, Roxana Farca, de la ID Studio, agentia care mi-a lucrat coperta cartii, suna asa: "Camino - opt sute de kilometri spre tine insuti, o singura destinatie: clipa prezenta".
Te-ai gandit sa mai scrii o carte? Ce anume te-ar determina sa reiei acest demers?
Proiecte am, insa astept un moment de inspiratie...
Ce sfaturi le dai femeilor care trec printr-o stare similara cu a ta, de dezamagire, de nemultumire fara de clipa prezenta?
As vrea sa le spun un singur lucru: fericirea si multumirea lor nu depinde de nimeni. Singurii responsabili pentru propria implinire suntem noi insine. E usor sa credem ca lucrurile nu merg bine pentru ca o anumita persoana nu ne iubeste sau pentru ca job-ul nu este cel pe care ni l-am dorit, pentru ca ... pentru ca ... Ne e intotdeauna foarte usor sa gasim motive si explicatii. Cheia implinirii noastre sta tocmai in a renunta la aceste explicatii si motive, in a alege sa traim cu bucurie fiecare clipa, indiferent de varsta!
Petre Roman va avea un bebelus + Zavoranu catre Moni: "Nesimtito!"
Iuliana Tudor, Daniela Nane, Monica Iagar si Calin Goia daruiesc speranta!
