Girls On The City: Locul unde totul ne este permis
Sunt nedreapta. Si n-as sti cum sa fiu altfel. Deocamdata.
Ma gandeam deunazi cum mi-ar fi daca as termina relatia actuala. Am intrat intr-un soi de rutina calduta ce nu ma inspira la nimic. Mi-am pierdut entuziasmul in privinta acestei relatii. Si ce mi se pare cel mai grav, nu-mi dau seama cand au disparut toate pornirile mele in directia acestui barbat. Il consideram minunat. Un caracter impecabil. Un nebun frumos.
Ramasese sa va povestesc ce s-a mai intamplat cu tipul care m-a abordat pe Facebook. Asadar nu ne cunoastem. Eu nu stiu cum arata el si tot incerc sa il conving sa imi trimita o poza. Data trecuta va spuneam ca mi-a propus un joc: imi trimite un link cu pozele de la reuniunea de liceu, iar eu trebuie sa ghicesc care din ei este. Am doua incercari. Daca ghicesc iesim la o cafea, daca nu, nu!
Ei bine, m-am uitat la peste 100 de poze cu baieti si fete de 34 de ani (atat are el) in toate ipostazele pe care le permite o reuniune de liceu. Am dezbatut chiar si cu colegii de la munca problema. Le-am povestit si s-au strans toti in jurul biroului meu. Au inceput pariurile. Care e, care nu e cu siguranta.
Eu sincer nu cred ca oamenii pot fi monogami.
Sau daca ar fi sa fiu indulgenta, as spune ca femeile pot fi monogame doar daca ele aleg asta.
Da, intr-o relatie de lunga durata, una ce va crea in timp o pereche bine sudata, femeia poate fi monogame din niste considerente de-a dreptul primare. Ea are mai dezvoltat simtul cuibului. Ea trebuie sa adune, sa se asigure ca toate sunt in ordine, si toti puii acasa; sa le furnizeze hrana, lasandu-se la o parte de multe ori. Nu stiu daca-i neaparat de condamnat in cazul in care asta reprezinta echilibrul lor absolut sau tot ceea ce au visat vreodata.
Saptamana trecuta am trecut prin clipe de cosmar. M-au incercat toate sentimentele posibile. Am urat si am iubit, m-am dispretuit si m-am apreciat, cumva aproape simultan. Am vrut sa plec departe si sa nu ma mai intorc. M-am gandit la multe lucruri si m-am razgandit in privinta tuturor. Am plans cu lacrimi de crocodil, cu zgomot si suspine si am ras isteric. Toate astea intr-un interval de 6 minute.
Atat am privit, diabolic, betigasul magic care avea sa imi spuna, cu o precizie de 97 % daca sunt sau nu insarcinata. Rezultatul a fost negativ. Pfiuuu! Am scapat. De data asta. Nu voi avea un copil. Nu acum.
Am fugit la usa vecina, adica la el. I-am sarit de gat si i-am spus ca de data asta a ratat. Nu va fi tata. A zambit, m-a luat in brate si mi-a spus ca se bucura pentru mine, dar ca sincer, i-ar fi placut sa aiba un ghemotoc.
Ei bine, iata ca in sfarsit mi-am facut curaj sa scriu despre asta. Trebuie neaparat sa aflu si parerea voastra. Am tot discutat cu amicele mele, insa opiniile sunt impartite.
Mi se pare un subiect pe cat de delicat, pe atat de intim. Da, alaptatul din punctul meu de vedere face parte din categoria lucrurilor cu care femeia a fost privilegiata. Este apogeul feminitatii, este esenta. Nimic altceva nu ne poate apropia mai mult de pruncii nostri decat asta. Niciun barbat nu va intelege pe deplin senzatiile pe care o femeie le incearca atunci.
Exista multe femei carora le place sa lase capul in jos in fata barbatului. Se ascund in spatele ipotezei potrivit careia o sotie/iubita/amanta buna trebuie sa isi dovedeasca iubirea prin obedienta, extrem de multa toleranta si mult servilism. Asta pentru ca - sustin ele - dorintele si placerile barbatului trebuie sa fie intotdeauna pe primul loc.
Incep inca de tinere, cand au succes la barbati doar pentru simplul fapt ca ajung foarte repede in patul lor. La maturitate aceasta strategie le ajuta sa puna mana iremediabil pe, ceea ce ele numesc exagerat, "cel mai valabil exemplar". Mai departe, din cauza aceleiasi strategii ajung sa isi piarda si ultima farama de personalitate (exercitata insa din plin, aproape intr-un mod razbunator, in lipsa barbatului: la munca, cu copilul, intre prieteni, etc).
